Mă gândesc, pe rând, că suntem atât de mici încât am putea face orice fără să afectăm ceva în lume și că suntem atât de mari încât orice greșeală ar ruina universuri întregi. Paradoxul e real și îl trăim în fiecare zi în care nu facem ceea ce vrem.
Ideea e că nimic din ce vei face nu va fi total corect sau total greșit, așa că ce rost are să te gândești dacă griul e mai aproape de alb sau de negru? Poartă neutrul în gesturi și în privire, uită-te la non-culori și sfidează-le cu propria nuanță de gri, o nuanță care te reprezintă, o nuanță care nu te judecă și o nuanță care îți umple viața, patul, camera, masa.
Dacă nu suntem nimic altceva decât lumini și umbre, de ce să nu ne trăim puritatea și răutatea cu aceeași pasiune?
Se întâmplă câteodată să ne trezim chiar dacă nu dormeam, să ieșim dintr-o transă ori, pur și simplu, să redevenim atenți la ce se întâmplă în jurul nostru, de parcă până atunci am fi fost deconectați, izolați, absenți, trăind într-o altă lume, mai puțin reală (căci realitatea este relativă, nu?)
M-am trezit în mijlocul unui câmp de sunete și versuri, cu ochii închiși. Aveam picioarele amorțite și mă durea gâtul. Habar nu aveam ce s-a întâmplat; nu știam de ce trec peste mine valurile acelea de emoții, de ce îmi izbesc mintea tot felul de gânduri, de ce mi se derula pe planul negru al ochilor închiși viața altcuiva, cunoscut, dar îndepărtat. Sunt momente în care ieși din tine însuți și sunt momente în care te întorci în tine însuți, iar atunci trebuie să fii actualizat. Am trăit mult timp în afara mea, deconectată, nepăsătoare, încrezătoare în destine și sorți potrivnice sau nu, am trăit 18 ani purtată de valuri reci, înspumate, fierbinți, translucide; m-a plimbat vântul în toate direcțiile, până am amețit și am închis ochii. Acum a venit vremea să mă întorc în mine însămi.
Într-o carte, am citit odată că Iadul și Raiul nu sunt situate așa cum ne imaginăm, că aceste dimensiuni sunt în noi: Iadul este deasupra Raiului, iar noi suntem deasupra Iadului. Am realizat de abia mai târziu ce înseamnă această geografie sacră, în parte pentru că eram încă ignorantă, în parte pentru că ideea nu îmi plăcea, dar o accept acum: pentru a fi fericit, trebuie să te cunoști, iar asta înseamnă să treci la pas Iadul.
Nu sunt o fire religioasă, nu mi-am pus credința într-o entitate supremă, dar nici nu îi neg vehement existența. Poate nu există nici Raiul și nici Iadul, iar noi chiar trăim doar 70 de ani și apoi totul se termină. Tot ce știu la cei 18 ani ai mei, e că mai am aproximativ 52 de ani în care să mă descopăr, în care să fiu fericită. Numărătoarea inversă a început, dragilor!
Vreau să intru în mare goală noaptea, vreau să văd răsărituri de soare și de lună – o mie, să învăț să înot și să iubesc, să stau în corturi la marginea lumii și să îmi beau cafeaua la 7. Trebuie să îi fur timpului tot ce pot, de la sărutări până la ore de singurătate, trebuie să mi le iau singură pe toate, căci de acum nimeni nu îmi mai dă nimic, iar cu cât lumea îmi ia mai mult, cu atât mai multe vreau: cu atât mai multe sticle de vin demisec, cu atât mai multe cărți, cu atât mai multe călătorii prin lume.
Așa că ia de la mine, Viață, tot ce poți! Ia-mi firele de păr castaniu, ia-mi anii, ia-mi amintirile, iubirile și priteniile care nu au fost să fie; ia-mi orele de somn și visele pe care nu mi le amintesc niciodată! Poți să îmi iei totul și eu voi găsi în mine un alt tot cu care să îl înlocuiesc – pentru că tu ești doar un majordom, Timp! De acum înainte, nu iei de la mine, decât ce las eu, decât resturile, decât frânturile și cioburile. Ia de la mine, Viață, pentru că am nevoie de spațiu pentru lumi noi!
A plecat fără să lase nicio urmă… Nu am mai simțit niciun strop de parfum, nu am mai găsit nimic nelalocul lui. Ordinea și disciplina sticlelor din frigider m-au lovit în moalele capului. Am rămas paralizat. Cafeaua de ieri s-a răcit și până acum sigur se acrise, la fel ca fiecare centimetru al locului astuia. Nimic nu mai avea sens și nimic nu mai trebuia să aibă logică, eram suspendat într-o stare de șoc. Singurătatea pătrunsese până la os și aerul se rarefiase. Oare poți respira când psihic nu mai exiști?
Nu am înțeles nici până acum ce s-a întâmplat, dar știam că nu mă pot opune, că dacă a decis să plece cu totul din viața mea, nimic din ceea ce ar fi omenește posibil nu ar putea să îi scoată ideea despărțirii din suflet. Asta nu am suportat niciodată și asta m-a atras întotdeauna incontrolabil la ea: independența, încăpățânarea. Nu am putut niciodată să o controlez, să o conving. A fost singura femeie căreia nu am avut ce să îi fac, pe care nu mi-am putut-o niciodată însuși. mi-a rămas alături din propria și neintimidata dorință. Și acum că această dorință, ca multe altele, s-a stins din seninul inimii ei de furtună, am rămas singur. Singur și răpus.
Faptul că am fost o ambiție și o răzbunare… asta am știut mereu. Fiecare floare, fiecare cuvânt erau pentru ea o armă și o satisfacție. Eu nu am cucerit-o niciodată, dar ea m-a avut dintitdeauna. Iar acum că nu mai puteam respira dacă aerul nu avea mirosul ei, a plecat. Nu am acuzat-o niciodată de a fi imprevizibilă. Totul doare.
Nu e ciudat cum uram să ne jucăm de-a ascunselea când nu știam încă ce înseamnă să te ascunzi, iar acum nu mai reușim nici măcar să ne găsim pe noi? Născuți din paradox, paradox rămânem; paradox aflat în imposibilitatea de a se clarifica sau întuneca; paradox rigid.
Uită-te la noi acum! Doar uită-te cum ne ascundem în jumătăți de cuvinte și în îmbrățisări caste, spunându-ne că nu știm ce vrem când vrem prea multe lucruri pe care le-am vrut de prea mult timp… Cum am putea să fim deciși când am crescut în adevăruri parțiale și în prea multe idei? Nu putem, așa că am rămas la nivelul de-a ascunselea: eu mă ascund și tu mă cauți, apoi tu te ascunzi și eu te caut, amândoi știind unde e celălalt, dar nedorind niciodată să găsim. Chiar suntem niște copii, nu-i așa? Încercăm să părem mari, responsabili, îngrijorați pentru viitor și plini de idei, dar nu suntem decât copii… Hrăniți de aceleași dorințe, acum plângem în cuvinte și priviri, zâmbim cu mâinile în aer și cu fiecare por, dar hai să nu ne mai amăgim!
Eu sunt un copil! Recunosc și mă declar vinovată pentru că vreau prea multe lucruri în același timp, ca atunci când mă opream în fața raftului cu dulciuri: voiam totul! Asta vreau și acum: totul! Singura problemă e că nu voi știi niciodată ce e acest „tot” după care alerg, claustrofobă printre oameni cu orizonturi închise, dar m-am simțit mereu bine alergând, că fugeam de mine însămi sau de vreo idee care nu mă mai lăsa în pace, nu conta. Acum sunt copil, în secunda asta! Pot să mă prefac mai târziu că știu cine sunt și că am un scop clar, dar acum, ca în noaptea în care cerul pierdea luna, am voie să umblu aiurea prin vise și amintiri. Cine mai știe diferența între ce a fost și ce ar fi putut fi? În mine toate s-au amestecat, au devenit un singur lucru: o dorință de a fi.
Eu sunt copil! Acum vreau totul, după nu mai vreau nimic și imediat voi dori din nou. Dacă luna își permite să dispară în nopțile care răsună în munți, eu de ce să nu pot să mă ascund în spatele unor vorbe goale și în spatele unor glume seci? M-am ascuns acolo unde m-ar fi găsit oricine și recunosc că am sperat să fiu găsită. Dar oare jocul ar mai fi continuat la fel dacă ai fi găsit și locul ăsta? Nu voi știi niciodată și nu îmi pasă a ști. Îmi pasă numai de a mă juca și de a ne juca, de a ne trăi copilăria până vom fi prea plictisitori pentru a ne mai păsa. Dar până atunci, eu mă ascund în fața ta, uneori așteptând să mă recunoști, alteori fiind doar curioasă în câte moduri te poți preface că nu mă vezi, le-am numărat pe toate.
Caută-mă în mulțimi de oameni, caută-mă în singurătăți, în hamace, caută-mă printre copaci și munți, caută-mă în amintiri și între pagini de caiete. Sunt atâtea locuri în care mă poți găsi! Caută-mă fără să vrei să mă scoți la lumină: caută-mă, găsește-mă, sărută-mă și închide ochii să mă ascund din nou. Sunt curioasă peste cât timp vei obosi să te joci de-a ascunselea, dar mă voi gândi la asta atunci. Acum mintea-mi stă la un loc numai bun de ascuns, undeva între ceea ce ești și ceea ce vrei să fii, mă ascund în omul-copil care vei deveni peste ceva timp. Și te caut la rândul meu…
Nu o să găsești niciodată pe cineva perfect, nu contează că semănați sau nu, că vă uitați la același răsărit, nu vei fi niciodată sigur că ești acolo unde trebuie să fii.
Sau poate există acest miracol de a te simți împlinit la dreapta sau la stânga unui alt om în jurul căruia să gravitezi necontrolat. Dar dacă nu există acest miracol, vreau să știi că poți gravita în jurul tău, că pentru a putea fi într-adevăr fericit, ai nevoie să poți exista singur, să poți ființa singur. Degeaba cauți pe cineva care să te completeze, căci orice parte pe care ți-o adaugi este detașabilă… Și fericirea ta nu va însemna nimic.
Sună bine, nu? Senzația asta de putere pe care o ai când crezi că îți ești suficient, că nu ai nevoie de nimeni pentru a fi fericit, că gândurile tale și reflexia din oglindă sunt suficiente… Asta e cel mai puternic drog al oamenilor: independența, singurătatea și puterea – nu sunt trei lucruri, ci trei definiții ale aceleiași dorințe de a fi autonom, de a fi stăpân. Dar nimeni nu a găsit fericirea în felul asta, toți vorbesc de dragoste ca de un leac împotriva nefericirii, de parcă iubirea vindecă totul, este un răspuns suprem. Vrei să fii fericit? Nu pot decât să sper că intenția contează, pentru că nu vei putea fi niciodată fericit o viață. Dar vei putea fi fericit minute în șir, poate chiar zile – vei încerca să fii fericit mereu și te vei pierde pentru că nimic nu își poate păstra condiția în lumea asta, iar euforia ta nu e privilegiată.
Așa că fă ce trebuie să faci, fii fericit acum și suferă mai târziu! Acceptă șansa care ți se dă și deschide sticla de vin pentru care ai așteptat cinci ani și ar mai fi trebuit să aștepți încă cinci; aleargă pe plajă și prefă-te că vorbești cu stelele, fă tot ce poți, omule, pentru că nu o să ai o a doua șansă la a trăi. Nu căuta fericirea, nu o transforma într-un scop meschin și egoist, folosind scuza asta pentru a-i răni și pe alții în drumul tău; în Nirvana nimeni nu e fericit, toată lumea doarme și respiră greu – pentru că drumul până la fericire este sublim de obositor. Fericirea nu e importantă în sine… pentru că nu are sens independent de om. Deci fericirea este importantă în măsura în care te domină.
Am fost fericită când mi-a picat o stea în palmă și am început să plâng pentru frumusețea ei, am fost fericită când cuvintele nu mai însemnau nimic, pentru că nu mai existau, nimeni nu mai avea nevoie de ele – universul nostru era dual, iar noi ne înțelegeam; sunt fericită pentru că nu știu nimic, pentru că sunt ignorantă față de ceea ce îmi spui. Nu poți citi cuvinte de pe buzele pe care le-ai sărutat noapte trecută, trebuie să aduni cuvintele din paturile desfăcute ale amintirilor și speranțelor de a fi.
Aveam nevoie de aer și liniște. Oamenii confuzi au mereu nevoie de liniște, de parcă un cer și câteva stele ar pune ordine în univers. Absurd! Am ieșit pentru că nu mai știam în ce joc sunt și nici dacă aveam să câștig – un moment de nuditate, de goliciune.
Mi-am dat seama, pentru a patra oară, că nu știm niciodată ce vrem până când nu ni se oferă șansa de a-l avea.
Momentul în care primești ceea ce ai cerut este secunda nenorocită în care îți dai seama dacă a meritat, dacă ai vrut, dacă ai dorit cu totul sau ai dorit din capriciu – pentru că oamenii doresc din capriciu; dar nu e acum momentul să mă gândesc la ei, e momentul să mă aplec asupra mea și să caut.
Trăiesc sub presiunea timpului și sunt curioasă dacă toată lumea resimte atât de puternic atmosferele suplimentare din aer, senzația că timpul se contractă și tu tinzi să te dilați până vei depăși limita și nu vei mai exista, până vei termina să trăiești. Suntem prea tineri să ne gândim la astfel de lucruri, nu? Cine se mai gândește la moarte la 18 ani?
O fată singură pe trepte la ora 4:35 dimineața cu prea puțină vodcă în sânge se gândește la timp și la însemnătatea secundei.
Sună poetic, nu? De fapt, e doar o imagine frumoasă pentru un om care nu a fost niciodată în situația de mai sus.
E doar iluzia unei puteri pe care nu o să o am niciodată, dar timpul trece așa cum îl fac eu să treacă; fiecare secundă înseamnă ceva și însemnătatea unei secunde poate fi infinită. Deciziile pe care le luăm, fac timpul să curgă, iar deciziile pe care le amânăm ne adună mormane de atmosfere în spate. Dar am negocia totul pentru un moment de uitare și abandon. Totul. Ce faci când ești obosit și plictisit de tine însuți? Îți trădezi valorile și o iei de la capăt. Poate că asta e dragostea până la urmă. Bineînțeles, nu vom afla niciodată.
Nu te îndrăgosti de o fată care citește. Nu cumva să ieși din cercul tău strâmt pentru a o întâlni pe ea. Nu intra în librării cu lumini difuze, nu te duce în ceinării sau cafenele în care barmanul nici nu clipește când scoți din geantă un Kafka sau vreun roman anonim și vechi. Nu te uita niciodată în colțurile camerelor, acolo unde stau, parcă de ore întregi, gene lungi și degete subțiri, uscate din cauza paginilor aspre… Nu te apropia, chiar dacă ești hipnotizat de buzele mușcate din cauza vreunei morți imaginare sau vreunei scene prea tensionate! Să nu îndrăznești să te apropii dacă nu ești pregătit să intri în lumea ei cu totul.
Să nu îi cumperi o cafea, pentru că probabil îi place ceaiul; să nu o întrerupi, ți-ai spulbera șansele; să nu încerci să pari „cool” și relaxat, bucură-te de teama de necunoscut, căci necunoscutul a devenit prea rar.
De fapt, mai bine ai pleca acum decât să faci un pas în lumea ei. Te-ai pierde în cuvinte și dictionare încercând să-i înțelegi trupul, căci în ea totul se scrie și totul se vrea citit. Așa că nu intra în librării, lasă un bacșiș generos chelnerului care te-a judecat deja și pleacă… pleacă în ideea că tu trăiești viața, nu cartea.
Nu te îndrăgosti de o scriitoare. Nu vei înțelege niciodată ce vrea să spună, nu vei avea nicio șansă împotriva persoanajelor pe care le-a creat după tine. Imaginația ei te va capta, intriga, frustra și, în cele din urmă, enerva. Nu vei distinge realitatea de ficțiune pentru că ea le adună pe amândouă în liniile suave ale trupului.
Viața cu o scriitoare ar fi plină de sticle de vin băute prea devreme sau prea târziu, discuții lungi, mai lungi decât cărțile pe care le scrie, capcane, jocuri, reguli nescrise, scenarii ascunse…
Sentimentul că, de fapt, habar n-ai cu cine îți împarți patul și viața te va copleși. Te vei rata dacă vei încerca să o înțelegi. Scriitoarea trebuie iubită, trebuie înfrântă în dragoste, în realitatea simțurilor. Nu ai avea nicio șansă împotriva ei pe un alt teritoriu.
Și, în cele din urmă, nu te îndrăgosti de o femeie care gândește, care joacă, care trăiește în adevăruri obscure, care își pune întrebări. De ce să iubești o femeie care să te intrige, cu care nu vei știi niciodată, alături de care se poate întâmpla orice? Nu îți risca egoul supradimensionat, pentru că ea nu-ți răspunde când nu are ce să-ți spună, nu aruncă cuvinte fără sens și conversații de tren doar pentru a se face remarcată.
Nu ți se va da niciodată în totalitate, nu te va iubi constant: când te va iubi – o vei adora, când îi vei fi indiferent – o vei urî;
dar nu-i vei pătrunde niciodată în cel mai strâmt cerc al conștinței, nu vei avea habar la ce se gândește când privirea-i rămâne pierdută… sau când te sărută din senin. Nu te îndrăgosti de o femeie care știe să existe fără tine – crede-mă, băiete, nu ai supraviețui!
Mulțumește-te cu viata ta mediocră; mulțumește-te cu nopțile de beție și aventurile ocazionale… iar când te vei plictisi, alege-ți o fată naivă cu care să-ți împarți viața, alege o fată care te iubește și care-ți va fi alături când greșești – pentru că vei greși des.
Trăiește-ți tu viața și lasă-le pe ele să trăiască în cărți, manuscrise și scenarii! Trăiește-ți viața fără să știi cum te-ar fi putut iubi femeia pe care nu o poți supune niciodată!
Cât timp e suficient timp? Cât ne-ar trebui pentru a fi fericiți, pentru a ne împlini?… După cât timp am renunța la a trăi?
Ziua nu va avea niciodată suficiente ore, viața nu va aduna niciodată suficiente momente încât să fie plină, să nu mai încapă nimic. Cea mai mare drama a noastră este Timpul. Ne dorim atât de multe, avem atâtea ambiții și planuri… Mai multe decât vom putea realiza. Totuși ne pierdem zile în șir visând cu ochii deschiși la viitor, la un viitor la fel de incert ca noi înșine, căci nimeni nu ne garantează existența. Adevărul e că nimeni nu ne garantează nimic. Suntem lăsați să plutim, suntem lăsați să ne creăm planuri și destine, dar, de fapt, suntem doar pene, suntem baloane de săpun și tot ceea ce mai poate fi numit trecător.
Îi înțeleg pe cei care cred în Rai… Îi înțeleg pe cei care cred în Iad. Dar dacă niciunul din aceste locuri sau dimensiuni nu există cu adevărat? Dacă suntem doar atât: un șir de accidente care și-au găsit singure noimă, care s-au trezit în haos și au reușit să îl ordoneze?… Ce am fi dacă am fi doar ce suntem? Și dacă nu ne-ar garanta nimeni secunda următoare, ce am face, cum ne-am comporta?
Poate, de abia atunci, eliberați de presiunea Timpului, am trăi. Am trăi după bunul plac, așa cum ne promitem mereu că o vom face. Doar dacă ne-am sustrage acestei convenții fragmentate în minute și secunde, am putea fi, am putea exista o eternitate, am putea exista continuu, ca un perpetuum mobile… Fără să avem speranță de viață, fără să ne numărăm anii și să mai sărbătorim moartea câtorva luni. Să trăim după bunul plac, după cum ne duce mintea, după cum simțim. Să trăiești continuu, ignorant la trecerea timpului, aceasta este fericirea.
Cum ai trăi dacă nu ai avea anii numărați, dacă nu ai avea trecut sau viitor, ci un prezent continuu?
Mă uit la noi și tot ceea ce îmi vine în cap e Strada Roșie – văd doar o alee lungă cu vitrine luminate în care ne vindem unor turiști distrași. Și ne vindem ieftin. Mă uit în ochii tăi din vitrina de vizavi și încerc să îmi dau seama cu cât o să te vinzi de data asta. Cât să fie? O privire, un sărut, un semn, poate o cafea, dar în niciun caz micul dejun. Nu ai fost niciodată galant cu clienții. Cunosc câteva femei care te-au făcut chiar grosolan. Bineînțeles că le-am dat afară din bordelul meu. Nimeni nu minte aici în afară de mine; am o reputație de păstrat.
Blonda curioasă care se apropie încearcă să pară încrezătoare și puternică. Știm amândoi cât e de penibilă, de fapt, dar, dintr-un oarecare motiv, o accepți. Accepți pe oricine, nu mai ești deloc selectiv.
Nu știu ce m-a apucat de mă gândesc la Strada Roșie. Și nu știu de ce suntem noi în vitrine. Știu doar că am face orice pentru a nu cădea în capcana de a ne da o șansă. Vezi tu, eu una prefer să mă vând ieftin unui neghiob care nu va ști nici măcar cum să îmi sărute pulsul sau să îmi dezmorțească gâtul, decât să te las pe tine să îmi mângâi încheietura. Iar tu preferi să lași pe oricine să îți aranjeze drăgăstos și tembel părul, decât să mă lași pe mine să îți redecorez viața. Asta a fost mereu o înțelegere tacită de-a noastră. Sau poate a fost doar a mea, dar oricum nu mai contează. Nu îmi stă mintea decât la aleea lungă luminată de leduri ieftine și înfundată de un jazz jalnic.
Ce s-ar întâmpla dacă m-ai cumpăra pentru o oră? S-ar opri timpul sau lumea s-ar destrăma? Cât durează o oră atunci când secunda nu se mai oprește? Probabil am distruge tot rostul lumii fără ca măcar să ne răcorim buzele. Tu îți dai seama ce ar însemna pentru noi o oră de sinceritate? Nu cred că ne-am mai putea reveni. Eu una aș înnebuni. Aș înnebuni de plăcerea de a te cunoaște, mi s-ar încorda fiecare mușchi de teamă și fascinație. Nu… O oră ar însemna pentru noi sfârșitul.
Cineva a intrat la mine, clopoțelul de la ușă a sunat gol, cu ecou. Știu că l-ai auzit. Îți simt privirea. Dar pe tine nu te pot avea. Privirile ni se încrucișează, sufletele ni se ating. Corpurile noastre nu își aparțin, dar gândurile noastre se descoperă în paturile pe care le lăsăm desfăcute dimineața.
„De ce nu lupți pentru media ta? De ce ai note atât de mici? De ce nu înveți?”
Mamă, tată, stimate profesor, nu învăț pentru că nu mai am o motivație să învăț, pentru că vremurile s-au schimbat și noi am rămas în urmă, pentru că, chiar dacă m-am hotărât ce vreau să fac cu viața mea, trebuie să învăț în continuare detalii inutile pentru a-mi păstra imaginea de „elev conștiincios” – pentru că stima mea de sine va avea de suferit dacă pe diploma de sfârșit de an o să am câteva zecimale în minus.
Ni se cer medii mari și cunoștiințe, în același timp suntem încurajați să facem voluntariat și să ne descoperim pe noi înșine, să petrecem timp în natură și să creăm aplicații care să salveze viețile oamenilor. Și trebuie să facem toate astea în timp ce ne culcăm la o oră rezonabilă, facem sport și nu ne distrugem corpul cu cofeină. Nu cred că sunt singura care crede că societatea noastră vrea să creeze un „homo universalis” modern și a ales aceste generații pentru micul experiment. Ne plângem de nivelul de stres la care suntem supuși, de numărul de copii care abandonează sistemul și de economia care se prăbușește. Cum remediem asta? Prin cultivarea stresului în licee. Aduci în aceeași clasă 27 de elevi, uneori mai mulți, le pui în față un profesor cu un salariu minim pe economie care a învățat o viață pentru a se afla în fața copiilor, îi pui să învețe lucruri care nu au aplicabilitate în realitate și îi încurajezi să aibă medii mari pentru a avea o imagine bună în societate.
Aceasta este o rețetă a dezastrului, iar rezultatele încep să se observe. Suntem încurajați să facem totul, ne obosim, ne chinuim să găsim un echilibru pentru a ne trezi apoi în realitatea pe care tot societatea a construit-o pentru a juca același joc la un alt nivel. Acum ai un șef, nu un profesor. Acum ai probleme la muncă, nu la matematică – probleme de comunicare, probleme de gândire. Pentru că gândirea nu a fost acoperită în aria curriculară. Adevărul e că doar profesorilor de la clasă le-a păsat cât de mult gândești și, în cazul cel mai fericit, au încercat să te învețe ceva cu adevărat folositor. Dar nu au avut când, materia este prea stufoasă. Chiar nu vede nimeni o problemă aici?
Cei care insistă pe educația nonformală și pe învățământul alternativ sunt priviți ca niște extratereștrii care, peste noapte, au uitat ceea ce este corect. Își învață copii să gândească singuri, să facă ceea ce le place, să dezvolte o pasiune. Câți dintre noi avem o pasiune, un hobby al cărui nume nu e în engleză și nu are o grafică extraordinară care te captează imediat? Câți dintre noi mergem pe munte, câți dintre noi cultivăm prietenii și relații de durată?
Oamenii au început să se trezească, am început să renunțăm la medii și să lucrăm singuri, am început să cultivăm pasiuni alături de profesori cu salariu minim pe economie. Dar suntem prea puțini. Și suntem priviți suspicios pentru că pe o bucată de hârtie sunt scrise niște numere ale căror zecimale fac diferența. Facem voluntariat, dar, dacă nu ni se eliberează diplomă sau scrisoare de recomandare, dăm înapoi. Trăim într-un castel de hârtie cu ziduri groase de doctrine și minți presetate. Ne ascundem în spatele tradițiilor și a faimosului „pentru că așa trebuie”! Dar pierdem artiști care nu reușesc să calculeze derivate, doctori care nu au învățat C++, minți strălucite, oratori care nu știu enzimele din sucul gastric… Și pierdem încredere, pierdem timp… Ceea ce e cu adevărat exasperant este faptul că nimeni nu realizează ce se întâmplă! Iar studenții trăiesc stresați, plictisiți, revoltați, dar degeaba. Le-ați permite să schimbe ceva? Ar permite cineva unui proaspăt absolvent, unui om cu idei să stea pe un scaun și să fie luat în serios? Cine știe?…
Doar că atunci când o generație se va plictisi și va abandona cu totul societatea, să nu se mire nimeni că s-au pierdut zeci de ani de evoluție.
Lighght 