„Cum să păstrezi un bărbat lângă tine”, „10 trucuri ca să nu te părăsească”, „Așa o să rămână fidel”

Nu am mai rezistat până la următorul titlu de articol, așa că mi-am pus un pahar de apă și apoi m-am întors la tastatură. Cum să ții un bărbat lângă tine? Trezește-te, draga mea, nu ai cum. Nu păstrezi lângă tine un bărbat nici dacă ești perfectă, nici dacă ești imperfectă, nici dacă te îngroapă hainele necălcate sau banii și sex appeal-ul.

S-a scris mult pe subiectul asta și s-a scris de toată mână: adevăr și minciună. Probabil tema e saturată, dar nu mă pot abține să nu mai scriu două vorbe pentru că mă îneacă indignarea. Poți lua lecții de dans, de gătit, poți fi model sau poți să ai câteva kilograme acolo unde nu le-ai vrea – nimic din ce faci în mod conștient nu va face un bărbat să îți rămână alături. Dacă te întrebi cum să îl păstrezi, deja ești singură.

Farmecul tău constă în mai mult decât orice ai putea învăța. E vorba de chestia aia numită respect de sine și încredere de care mulți au au uitat sau la care prea puțini mai speră. Oamenii sunt împreună pentru că se completează, pentru că învață unul de la altul, pentru că ceea ce simt împreună e de două ori mai bine decât ceea ce ar putea simți singuri.

De ce mai e încă în dreapta ta? Pentru că ești frumoasă când te trezești dimineața, pentru că privirea pe care o ai când lupți pentru ceea ce vrei e mult mai atractivă decât orice lenjerie, pentru că atunci când vorbești despre ce te pasionează, e mult mai pasional decât orice cuvinte murdare te-ar învăța sexologii de pe net. Vrei să nu te părăsească? Atunci renunță la stresul asta. Îmbracă-te cum te simți confortabil și îți va aprecia gustul și lejeritatea. Luptă pentru ceea ce vrei: contează mai mult decât orice dans sau privilegiu de dormitor. Găsește-ți pasiunea, calea și fii fericită, așa ești cea mai frumoasă.

Nu vreau să citești articole despre cum să îl păstrezi lângă tine… Aș vrea să te uiți în oglindă și în ochii lui și să vezi cât de mult meriți să fii iubită.

Advertisements

Realități alternative

Reflexia tremură atunci când oglinda e agitată.

A fost nevoie de un alt om pentru a mă face să realizez ce se întâmplă cu mine, am avut nevoie de cineva în fața căruia să vin cu tot ceea ce sunt și să am încredere că mă va iubi la fel. Am avut nevoie de o stâncă pentru momentele în care tu devenisei nisip și alte valuri te duceau din ce în ce mai departe. Suntem atât de diferiți față de ce am fost… Și Timpul a râs de mine și, mai ales, a râs de ceea ce am vrut să devin, de imaginea după care alegam înnebunită, crezând că așa voi fi fericită. Am încercat să fiu logică, să ignor ceea ce trebuia ignorat și să mă rezum la ceea ce mintea putea înțelege. Am aflat de abia acum că fiecare trebuie să avem ceva în noi care trădează logica, trădează ceea ce suntem. E vital să avem în noi acea fărâmă de „nu ar trebui”, de „mai bine m-aș opri, dar…” . E uman și frumos să avem un punct în toată viața noastră în care suntem exact opusul a ceea ce vrem și să ne placă.

De abia azi am înțeles că nebunia mea e normală, că tu ai o explicație în mine, că tu ești punctul în care tot ceea ce încerc să fiu e trădat pentru… pentru nimic. Ești locul în care nimic nu are un scop, în care nu trebuie să am finalitate, nu trebuie să fiu coerentă, nu trebuie să am un plan. Oricum nicio limită, nicio regulă nu ar funcționa pentru tine; până acum ai călcat peste orice aș fi încercat să impun, peste tot ce am vrut să impun în goana mea după control. Am abandonat controlul, pentru că Timpul, în ironia lui, m-a legat prea strâns de tine ca să pot renunța fără a pierde ceva din mine. Am abandonat așteptările, am lăsat speranțele la intrarea în lumea ta, mi-am agățat mândria și orgoliul în cuiul în care ai încercat în zadar să pui alte haine. Încrederea… Încrederea am risipit-o încetul cu încetul, așa cum te desparți de un prieten drag. Am risipit-o noaptea și ziua, la răsărit și apus, am risipit-o în mări agitate și în lacuri serene, am risipit-o în toate locurile în care ai lovit-o.

Ce sunt acum? Ce a rămas din mine după ce Timpul și-a jucat mare parte din număr? Ce a mai rămas din ceea ce am vrut să fiu?

Tocmai asta e… Sunt același om, doar că nu în fața ta. Am crezut mulți ani că trebuie să fiu unitară, că măcar eu trebuie să fiu constantă din moment ce lumea mă va privi din unghiuri. Ei mă pot privi din toate unghiurile, fundamental, sunt aceeași eu. Singurul care va vedea ceva diferit în mine ești tu, pentru tine voi fi în oglindă, voi fi cu susul în jos, voi fi ceea ce m-ai învățat să fiu.

Am acceptat tot ce mi-ai oferit de-a lungul timpului: minciunile, umbrele, momentele frumoase, momentele în care mi-ai luat pământul de sub picioare pentru a mă trânti. Am acceptat omul care ești. Acum e rândul tău să accepți omul pe care l-ai creat. Așa că nu te mira atunci când ți se pare că sunt diferită, că nu mă comport la fel. Pentru ei, sunt aceeași, pentru tine…

sunt efectul a tot ceea ce ai făcut.

Dimineți

Azi dimineață mi-am lăsat masca lângă cana de cafea… Zațul se răcise și aparențele la fel. Nu mai avea rost să le port, eram singură. Și liberă, mai ales liberă.

Azi dimineață am ieșit din duș în picioarele goale și am dansat. Am dansat de singurătate și am dansat pentru posibilități, pentru ce a fost și ce este, dar nu pentru ce va fi. Viitorul mă leagă, în timp ce trecutul mă alintă. Am dansat goală pentru că nu aveam nicio grijă pe lume, pentru că azi dimineață eram neutră, nu eram însemnată de zâmbete sau lacrimi, eram nescrisă, eram un început infinit cu posibilități multiple.

Azi dimineață patul meu a semănat cu un pat matrimonial, cu un pat în care îți lași dimineața iubirea și te ascunzi în spatele perdelelor de duș. Aveam așternuturile mototolite de un somn agitat, un somn cu vise frumoase, cu realități alternative pe care le-am iubit cu eul meu paralel cu tot. Azi dimineață mi-am lăsat visele pe pernă așa cum mi-aș fi lăsat iubitul să mai doarmă cinci minute ca să am timp să fac cafeaua.

Azi dimineață m-am iubit așa cum nu am mai făcut-o de mult timp.

 

Nu mai alerga și iubește odată!

Hibridul asta de dragoste pe care îl urmărim acum mi se pare absurd. Nehotărârea, jocul cu reguli unilaterale și bucățile de suflet aruncate la mijloc mă duc cu gândul la un maraton fără linie de sosire… Câștigă cel care rămâne în picioare, cel care mai are o fărâmă cât de mică de suflet sau mândrie. Câștigă iubirea celui învins de la începutul cursei.

Alergăm până nu mai știm de noi pe străzi nemarcate, cel mai puternic alege ruta, iar cel mai slab îl urmărește sperând că va ajunge să îl întreacă. În dragoste nu există fairplay însă… Nimeni nu are remușcări în a te încetini prin lovituri precise în mijlocul mândriei tale. Nimeni nu își cere cu adevărat iertare pentru piedicile pe care le-a aruncat în spate. Dar nici tu nu îți ceri scuze pentru iluziile pe care i le-ai țesut în față, nici pentru adevărurile spuse pe jumătate care îți regenerau orgoliul.

Mi se pare că în cursa asta de rezistență însă ne pierdem pe noi, ajungem să păstrăm în suflet o îndoială, un „ce ar fi fost dacă?”, un univers paralel în care ai spus tot ce ai vrut să spui și lucrurile au ieșit cum au ieșit. Am adunat atâtea universuri în mine încât nu știu cum de mai pot să mint cu nonșalanță încă. Totuși, unde rămânem noi la sfârșitul maratonului? Când aflii că ai câștigat, uitându-te la dragostea recunoscută în sfârșit, mai ești întreg? Mai ești tu însuți? Mai poți iubi la fel cum ai fi vrut înainte să începi să alergi?

Sunt un alergător. Și am început cursa asta cu dragostea acum mult timp. Sufletul mi-a fost atletic dintotdeauna, inima mi-a fost puternică și vorba plină de umbre și nuanțe. Probabil că aș putea să continui să alerg și să ignor bătăile din talpă… Dar m-aș răni inutil. Încerc, în schimb, să încetinesc pasul și să recunosc că, din secunda în care am început să alergăm, am pierdut amândoi. Unul cedează, dar celălalt ar fi vrut să fie cel care, spunând adevărul, numind sentimentul, se eliberează.

Care preferi să fii? 

Ferește-ți ochii de lumină

Ziua nu începe cu lumina zorilor. Poate că razele de soare te trezesc, datorită lor devii conștient și stăpân pe tine, dar ziua și viața încep în noapte. Și se termină în noapte…

Totul începe noaptea târziu: conversațiile lungi, filmele bune și legăturile dintre oameni care, într-o formă sau alta, vor dura o viață. Așa că de ce ne bucură încă lumina și ne sperie întunericul la umbra căruia am câștigat atât? De ce nu iubește nimeni noaptea cu stelele ei, cu aerul ei rece care aduce oamenii aproape din instinct primar și îi îngheață pentru un moment?

Iubesc nopțile, deși îmi e frică de întuneric… Cum să traduc asta?…

Știu cine sunt și m-am acceptat în fața mea. Am devenit unitară, un tot, și, chiar dacă singurătatea îmi mai vizitează somnul și sufletul, mă simt bine cu mine însămi. Iubesc noaptea din mine, răutățile, gândurile frumoase, sacrificiile pe care le împărtășesc sau nu, greșelile și nevoia asta puternică de a iubi totul și orice. În fața oamenilor însă, umbrele mă bântuie. Ironia, cinismul și agresivitatea se întorc împotriva mea și mă forțează la cenzură. Eu mă iubesc, dar nu când mă priviți voi.

O să ajung și acolo, dar, momentan, iubesc nopțile care îmi dau răgazul de a fi cine sunt, departe de lumina voastră. Nu mă ascund, sunt doar… privată cu dragostea, pe care o dau altora pentru că nu vreau și nici nu pot să mă abțin. Poate nu am jucat în Breakfast at Tiffany’s, dar m-am născut cu nevoia de a iubi și de a fi iubită. Nu pot să controlez ultima parte, nu pot să manipulez afecțiunea și nici nu vreau. Dar pot să iubesc, pot să îmbrățișez și să mângâi; pot să fiu soră, confidentă, iubită, chiar și mai multe în același timp. Noi, cei ce iubim incontrolabil, avem una dintre cele mai frumoase puteri: afecțiunea.

Sunt un super erou! În modul meu, așa cum și tu ești unul. Care e puterea ta? Nu trebuie să citești gânduri sau să fii invizibil: unii dintre cei mai puternici oameni pe care îi cunosc sunt eroi prin faptul că sunt prieteni, părinți, copii, tărmuri pentru bărci pierdute, destinații sau căi spre alte locuri. Sunt țărm și mare și vâsle. Sunt tot ce vreau să fiu și tot ce trebuie să fiu pentru oamenii care îmi câștigă încrederea. 

Spui că ești confuz, omule? Hai să ne umplem paharele și să ne ciocnim orgoliile, secretele, minciunile… Poate înmuiate în alcool se vor ciobi mai repede, poate ne vom putea întoarce la ce am fost odată: doi oameni sinceri și frumoși. Nu sunt în măsură să te critic, dar eu m-am urâțit. Blândețea s-a uscat și fața mi-a rămas plină de urmele răutăților; orgoliul mi-a cam amorțit încheieturile, cu greu te mai pot îmbrățișa acum.

Așa că hai să bem cu demonii cu care ne-am luptat atâta timp și să îmi spui în ce moment demonii tăi au început să câștige, pentru că au câștigat, prietene! Ori e o părere de a mea, dar realitatea e subiectivă. Te schimbi pe zi ce trece, iar secretele risipite în diferite direcții ți se adună în spate și îți murdăresc sufletul. Nu te mai recunosc, iar cu fiecare privire, cu fiecare gest, mă întreb cine ești și când ai decis să-ți vinzi ideile și bunătatea pentru… pentru ce? Pentru „întâmplări pe care nu le puteai controla”, pentru „asta nu poate să se afle”, pentru că vrei să joci un rol dintr-un film celebru cu Mila Kunis, pentru că confunzi dragostea cu săruturi furate?

Te-ai risipit, prieten drag, iar eu încep să nu își mai disting trăsăturile în fumul gros. Timpul s-a jucat cu mine și s-a jucat cu noi, neștiind că marionetele au suflet. Așa că noroc demonilor care ne-au schimbat! Noroc grămezii de principii distuse pe care stăm să ne bem iluziile! Noroc ție, prieten al meu furat de timp! Noroc!

C2H6O

Vreau să mă pierd pentru încă o noapte. Vreau să uit de mine și să îmi las greutățile la ușa barului spre care navighez amețit deja de promisiuni. Vreau să scap de mine și de presiunea de pe umeri, din suflet.

Barul e aglomerat și lumina e difuză, pentru că nimeni nu are nevoie de lumină când vrea să lase umbrele să danseze. Nu crezi că e un paradox, faptul că umbra nu poate exista fără lumină și că dacă nu există umbră ori nu există lumină ori nu există nimic? Aberații! Lasă umbrele să se joace cu ce a mai rămas din mine, căci doar așa pot gusta din uitarea de sine… Să se joace și să mă joace, căci alcoolul îmi încălzește și sufletul și gâtul. Alunec într-o stare… intermediară. Către ce? Habar n-am, dar reliatatea își pierde din contur, complexele dispar, eu însumi ies din umbre.

Dar nu am intrat în bar. Aș fi putut să comand nonșalant un whiskey și să aleg uitarea, dar timpul  nu curge în uitare și mă trezesc în aceeași piele. Nu scap de mine, greutatea e tot acolo și capul mă doare mai tare ca sufletul.

Data viitoare, mai bine jucam sah

Imi pare rau pentru greselile mele si ale altora, pentru Timp, pentru faptul ca am obosit inainte sa se traga cortina si sa ii lase pe actori sa isi joace rolul dupa cum vor ei. In principiu, toti caram dupa noi niste regrete si pareri de rau, dar asta arata doar cat de mult ne-a pasat, cum ne-a batut inima si de ce a incetinit ritmul care alta data te mintea cu vesnicia lui.

Las jocurile jucatorilor, caci eu ma retrag din liga mastilor si a incertitudinii pentru cateva momente in care sa traiesc autentic, total, liber. Las jucatorilor victoria ipocrita si satisfactia inchipuita a situatiilor obscure si plec spre locuri in care lumina imi filtreaza trupul si ma umple de caldura. Am inghetat.

Imi pare rau pentru regulile nescrise dupa  care jucati si pentru toate victoriile ce vor urma, imi pare rau ca ma retrag si imi pare rau ca ma voi intoarce cand gandurile mi se vor fi vindecat. Pana atunci, adio jucatorilor pe care i-am iubit si jocului pe care l-am iubit mai mult!

Aseară am plutit. Nu. Șterge asta. Aseară am învățat aceeași lecție de la un alt profesor. Am găsit în atingere un mentor și în fior un scop.

Atunci nu am avut nici timp și nici chef să gândesc, pentru că noțiunile astea nu existau în acolo; un univers de piele. Acum, cu picioarele pe mereu același pământ uscat de incertitudini, îmi dau seama că sunt câteva lecții pe care preferăm să nu le învățăm niciodată, ci le căutăm în brațele altor profesori, fiecare cu metoda lui, fiecare cu ideile proprii. Am avut în doi ani profesori care au vrut să mă învețe să iubesc prin simțuri, alții au vrut să iubesc cu sufletul, alții m-au învățat să iubesc cu gândul, cu ideea… Dar niciunul din ei nu a reușit să mă convingă să-i rămân aproape. De ce?

Am aflat răspunsul târziu, de abia ieri. Pentru că dragostea nu a fost niciodată un scop, ci o metodă prin care să câștige la rândul lor ceva: o parteneră, o prietenă, o întâmplare. Există o emoție aparte atunci când un corp atinge un altul, o curiozitate și o mirare. Degetele au propria lor memorie: rețin totul, finețea, conturul, căldura, și există emoție în atingerea unui alt om, unei ființe atât de asemănătoare și atât de contrastante. Ești tu și nu ești tu.

Închide ochii, lasă muzica să umple aerul, lasă vântul să intre, lasă soarele să apună și atinge. Simte cum vibrează pielea în jurul inimii, învață să măsori tensiunea care se acumulează în mușchi și ține minte cum îți cântă simțurile, pentru că este emoție în atingere. Învață să iubești duritatea osului claviculei și rezistența involuntară a pieptului care își ține respirația pentru a nu-ți opri plimbarea. Gândește cu vârfurile degetelor, scrie, desenează pe o altă piele ca pe o pânză și fii sigur că vei lăsa o urmă, că pielea are propria memorie și că atingerea nu-ți va fi uitată.

Atinge pentru că vrei să simți și să te simți. E prețuire în atingere, e sentiment, e o dragoste de câteva minute sau secunde, dar atunci când ți-e sufletul obosit și rătăcit, vrei să te simți legat de un alt catarg, pe un alt bord, spre un alt tărâm al făgăduinței.

Momente de reculegere

Timpul trecea altfel, vibra și se arcuia. Eram închisă într-o buclă – prizonieră, claustrofobă și forțată la reflexie. Frica m-a paralizat la început… Chiar dacă toată lumea vorbește despre sine și demonii interiori, astea-s formulări stilizate, miniciuni. Nimeni nu vrea să coboare în el însuși, nimeni nu vrea să cunoască prelungirile inconștiente sau doar bine ascunse ale ființei lui. De aceea oamenii detestă singurătatea: forțează la reflexie.

Cred că singurul lucru care m-a salvat de la a mă îneca (îmi sunt și înotător, și mare) a fost ploaia de sunet; chitara, emoția, versul m-au redat mie însămi atunci când  gândul era încă embrionar. Cu privirea pierdută, am lăsat muzica să curgă în mine, să mi se prelingă pe mâini și ochi și să mă fure, să mă ducă departe.

 

Say my name, say my name, if no one is around you say ‘baby, I love you’

Nu mi-a plăcut niciodată să mă joc v-ați ascunselea, dar nu pentru că nu îmi plăcea să mă ascund, ci pentru că nu îmi plăcea să fiu găsită. Jocurile nu se schimbă niciodată. Jucătorii cresc, jucăriile se schimbă. Tacticile niciodată. Mă joc azi pititea mai des și mai intens ca niciodată. Mă ascund și îi aștept pe cei care sunt suficient de pricepuți să mă găsească; să mă caute în inflexiunile vocii și în parfumul cu flori de santal; să se uite de mine printre firele de păr și în coțurile buzelor. Mă ascund continuu, mă pierd și mă regăsesc și am pretenția copilăroasă ca ceilalți să mă urmărească… Dacă nu încerci, nu mă vei găsi niciodată.